miercuri, 27 ianuarie 2010

Any body

Ma gandeam cum sunt oamenii...
De cele mai multe ori, ei mint. Te mint in fata. De aceea, am ales sa nu-i mai privesc in ochi. Sa ma uit in alte parti, sa vad doar lucruri, obiecte fara suflete....stari de fapt.
Cand eram mica si-mi era rusine, imi imaginam ca daca-mi inchid ochii, lumea nu ma mai vede, iar eu trec, invizibila, pe langa ea. Am aflat mai tarziu ca cei care te fac sa suferi, chiar te vad atunci cand te ranesc...desi, tu ai ochii inchisi...sau plini de lacrimi. Cred ca atunci ei rad copios...

Practic, in ultima vreme, nu mai fac nimic. Astept sa-l vad in fiecare seara. Si-l chiar il vad in fiecare seara. Si-i vad indiferenta cu care ma trateaza. E ca vremea de afara. Cumplit de rece, cu multe minusuri...si cand crezi ca s-a mai incalzit un pic, incepe sa ninga sau sa bata vantul...uneori, chiar concomitent. Te tine treaza tot timpul.
Limita suportabilitatii mele se pare ca este foarte indepartata. Am crezut ca nu pot sa suport multe, am crezut ca suferinta ma va face sa ma intorc pe calcaie si sa plec in directia opusa. Am crezut gresit.
Toate lucrurile astea ma fac mai calma, mai rabdatoare, mai tacuta, incep sa nu mai vad diferenta dintre raul care mi-l face si binele ce ar trebui sa fie. E langa mine si-mi e de-ajuns. Poate ca sentimentele lui s-au scurs undeva pe drum la vale, insa ale mele inca sunt vii. La fel si constiinta.
Deja nu mai astept sa-mi treaca. Nu o mai vad ca pe o boala. E ceea ce este.

Prin asta ma definesc de 13 luni incoace...


4 comentarii:

  1. Ceea ce este scris se numeşte resemnare cu iz de tristeţe. Una din care autoarea se va trezi, poate, cînd va fi prea tîrziu să mai poată schimba ceva, în bine sau în mai rău (paradoxul destinului).

    E doar o părere personală, în realitate.

    Numai bine.

    RăspundețiȘtergere
  2. cred ca cu totii avem momente cand lasam mainile in jos si ne pare ca mai mult nu putem face....si poate ca avem dreptate...uneori timpul spune ultimul cuvant ....

    RăspundețiȘtergere